În copilărie, s-au întâmplat lucruri care au făcut corpul nostru să experimenteze senzații asemănătoare cu descărcările hormonale (cortizol, adrenalină, serotonină), care nu ne erau cunoscute până atunci… senzații pe care le-am perceput ca fiind incomode și potențial periculoase – ca urmare a faptului că erau nefamiliare. O altă teorie pe care o am în momentul de față, este că acestea sunt răni foarte personale pe care le recunoaștem din “viețile trecute”, ceva ce nu am putut să eliberăm în “trecut” și astfel avem o sensibilitate față de ele ca și copii. (aceasta este doar o teorie pe care o am)
În fața acestei “amenințări”, reacționăm prin blocarea imediată a acelei amenințări cu o avalanșă de gânduri care trnasformă această senzație fizică în “sentimente”, cum ar fi frustrarea, supărarea, furia, nefericirea, teama etc.

! senzație fizică neplăcută – transmutată în gând

Gândiți-vă la aceste gânduri ca niște porți care nu permit ca această senzație fizică inițială să fie exprimată. Simțim că senzația este prea ciudată, prea străină, prea amenințătoare pentru a o putea lăsa să se exprime: este similar cu a vedea că un tigru se îndreaptă înspre noi și noi am fi nevoiți să rămânem în fața lui. Din ceea ce am experimentat până acum, sufletul nostru are o amintire a acelei senzații amenințătoare din viețile trecute, ceea ce face ca nici o cantitate de gânduri sau acțiuni să nu fie utilă în vindecarea ei, deoarece este imposibil ca mintea să perceapă toate acele “vieți trecute” … (modul în care văd viețile trecute acum, apropo, sunt gânduri diferite și acțiuni diferite care s-au manifestat pentru a bloca permiterea unei senzații percepute ca fiind amenințătoare)

Modul în care blocăm senzația este prin a fugi de ea… și facem asta prin gânduri și acțiuni care derivă din acele gânduri. Gândiți-vă la gânduri ca fiind mai mult un fel “substanță gânditoare” – un fel de energie folosită pentru a opri senzația de a se manifesta. De ce? Pentru că simțim că vom muri dacă o experimentăm… Gândurile nu au NICI o realitate, deoarece sunt concepute exclusiv în acest scop: să nu permită ceea ce este, să nu permită ca senzația să se desfășoare în întregime. “Logica” noastră, “dovezile” noastre, evaluarea noastră asupra unei situații, întamplări sau persoane, urmăresc doar un singur scop: să ne ținem o parte din noi înșine blocată. Schimbarea tiparelor de gândire și a modului în care acționăm și facem lucrurile nu ne vor ajuta cu absolut nimic. Nimic nu va schimba nevoia senzațiilor interioare de a fi trăite. Acele senzații vor constitui mereu “rădăcinile” gandurilor și a acțiunilor noastre. În spatele gândurilor diferite, a diferitelor acțiuni, a diferitelor moduri de a aborda realitatea – senzația, semnătura emoțională, rănile vor rămâne aceleași – BLOCATE!

În ultimii 4 ani am început să-mi vindec “corpul mental” până când am știut exact cum ar trebui să funcționeze viața – sau cel puțin așa am crezut! Mi-am dat seama însă că emoțional, “înăuntrul meu”, aveam aceleași senzații. Singura diferență era că aveam diferite modele de gândire și acțiuni diferite, mai “sănătoase” și mai “spirituale”, dar că nimic nu se schimbase în viața mea interioară. Atunci mi-am dat seama că ceea ce gândim și ce facem nu are puterea de a vindeca, în același mod în care un medic nu are nici o putere de a vindeca, indiferent de cât de performante sunt instrumentele sale. Numai Dumnezeu vindecă. Și Dumnezeu nu este altceva decât libertatea de a permite orice lucru care se întâmplă în acel moment – fără a fugi de el, fără a-l bloca …

!eliminați blocajul (gandul și acțiunea) și permiteți senzația

Deci, senzația fizică trebuie doar să fie permisă să ia loc. Permițând ca senzația să fie ceea ce trebuie să fie, să ia loc, să se miște, va duce la estomparea ei și la eliminare din rădăcină. Când suntem capabili să simțim acea senzație “amenințătoare” pe deplin, aceasta înseamnă că ea părăsește corpul, părăsește rădăcina gândirii și acțiunilor noastre. Este similar cu nașterea: când copilul este născut, simțim această durere teribilă. Acum însă suntem într-o poziție în care nu avem nici o idee că există ceva uimitor care apare în lume după această naștere, după această durere. Așa că încercăm să păstrăm acel “copil” în noi… De-a lungul vieții noastre, încercăm să găsim în continuu tot mai multe gânduri pentru a păstra această senzație la rădăcină, fără să ne dăm seama că trebuie să eliberăm acest lucru. Mintea noastră ne face să ne gândim că trebuie să rezolvăm lucrurile externe, în loc să permitem eliberarea rădăcinii. Aceasta este diferența dintre “vindecarea” cancerului cu medicamente și vindecarea cancerul prin post și detoxifiere. Dacă senzația ramane blocată, NIMIC se va schimba pentru că, oriunde mergem, cu cine suntem, va începe foarte curând să producă tipuri similare de gânduri și acțiuni, care împiedică senzația să se nască din noi. Continuăm să încercăm să vindecăm boala cu diferite tipuri de otrăvuri: chimioterapie, radioterapie, excizări de organe … în loc să oferim corpului posibilitatea de a se auto-vindeca în mod natural.

Orice gând, orice acțiune, sunt doar tipuri diferite de blocaje, de substanțe diferite folosite ca tratamente ca să spunem așa, o pastilă diferită, dar în nici un caz nu constituie un leac real. Acționând și gândindu-ne la diferite moduri de a trăi viața, abia reușim să atenuăm simptomele pe care le produce boala. Boala va continua să crească înăuntru până ne va ucide. Este prin post, adică prin a nu hrăni corpul (și mintea) cu aceleași otrăvuri iar și iar, că organismul se va vindeca în mod natural, de la sine, așa cum este el programat. După ce ne-am “înfometat” pentru o vreme – adică am încetat să credem în gândurile sau acțiunile nostre – prin meditație, prin rugăciune, vom descoperi în mod natural o dietă mai bună și mai sănătoasă, care va avea imediat efecte, pentru că aceasta este calea naturală, universală cu care suntem programați de la Dumnezeu. Și acesta este exact opusul cancerului: opusul celulelor care lucrează nefiresc și se multiplică mereu și repede în experiența noastră până când ne depășesc și ne distrug. Mintea se va transforma atunci din tiran, în servitor!!

Asadar !! Singurul progres real pe care l-am făcut în întreaga mea viață pe plan spiritual, a fost înțelegerea faptului că gândul este o substanță care nu are valoare în vindecare. Acțiunile – același lucru. Indiferent care sunt aceste acțiuni și gânduri, cât de diferite sau de opuse sau similare cu altele din trecut sau ale altora, ele sunt pur și simplu pastile pentru a masca simptomele. Răspunsul meu personal este să nu mai iau acele pastile: să nu mai cred în ce spune mintea (a se citi egoul). Nu mai creați mișcare = acțiune externă!! Când am început să nu mai cred în astea, atunci adevărul care mi sa dezvăluit – milioane de forme de substanță-gând, împușcându-se unul pe altul, senzații corporale care declanșează diferite tipuri de trăiri blocate în interior, chinuindu-mi mintea și corpul pentru a ieși la suprafață… senzații electrice, senzații de panică și încordare, de discomfort atat de puternic, încat, de câteva ori, credeam că voi muri. Nu, nu e o metaforă sau o figură de stil … pur și simplu simțeam că gâtul meu se închide, că plămânii îmi sunt blocați … etc etc. Dar am crezut din ce în ce mai puțin gândul care spunea că voi muri, am crezut din ce în ce mai puțin că există Dumnezeu pe undeva pe afară… senzațiile din trup mi-au arătat că, o dată manifestate, mă părăsesc … lăsând un loc clar, curat și fericit acolo unde fuseseră. În acest loc, a rămas ceea ce numim pace, dar cu adevărat ceea ce simte, este doar o încredere, o înțelegere că ceea ce se întâmplă, este pur și simplu PERFECT.

Exemplu de cum se lucrează cu această vindecare:
Să presupunem că partenerul dvs face ceva sau spune ceva sau doar prezența lui evocă o poveste incomodă în dvs.
Continuați să vă spuneți acea poveste până când deveniți perfect conștienți despre modul în care se simte în corp. Veți vedea că primul instinct este de a începe să construiți mai multe povești, mai multe ganduri (da, dar el a făcut asta, ea nu a făcut cealalta…bla bla bla) … faceți acest lucru pentru o perioadă până când corpul devine o “imersie” deplină a unei anumite senzații corporale: constricție, arsură, furnicături, senzație electrică etc. Focusați-vă pe un fel de cartografiere a senzațiilor fizice și, în acest moment, spuneți-vă: DOAR aceste senzații sunt importante aici – gandurile pe care le am, povestea pe care mi-o spun nu are nici o valoare. În acel moment veți relaxa focusul de pe ganduri, și veți păstrați atenția fermă asupra senzațiilor pe care le trăiește corpul vostru… lăsați senzațiile să vă copleșească. Când vedeți că dispar, aduceți povestea în prim plan pentru a verifica dacă senzațiile au plecat sau doar se ascund. Modalitatea de a ști că senzația v-a părăsit, este că atunci când aduceți povestea înapoi, senzația fizică a dispărut total. A fost înlocuită de pace, de senzații expansive, de relaxare, de căldură.
Veți avea nevoie de singurătate primele dăți cand experimentați cu acest proces, pentru a-i putea înțelege funcționarea, dar după aceea puteți să îl faceți oricând, oriunde, în orice situație. Știi de ce? Pentru că este modul natural în care funcționează viața.